Feeds:
Articole
Comentarii

Troparul Sfântului Siluan Athonitul (glas 5):

“Împodobit-ai, Părinte, Muntele Atho­nului, mai presus de fire vieţuind, şi cea a Duhului ai arătat nouă, dumne­zeiasca lucrare; pentru aceasta, cu cu­viinţă cinstind pomenirea ta, Siluane, din inimă slăvim pre Cela ce pre tine Bisericii mare propoveduitor al lui Hristos te-au dat.”

Sursa:

doarortodox-1

Crucea parintelui Vitimion, Manastirea Slanic, Arges

Crucea parintelui Vitimion, Manastirea Slanic, Arges

Lasa-te rastignit si nu rastigni.
Lasa-te nedreptatit si nu nedreptati.
Lasa-te barfit si nu barfi.
Fii bland si nu zelos si rau.

Veseleste-te cu cei ce se veselesc si plangi cu cei ce plang. Caci acesta este semnul curatei.
Fii bolnav cu cei bolnavi.
Plangi cu cei pacatosi.
Bucura-te cu cei ce se pocaiesc.
Fii prieten cu toti oamenii, dar si singur in cugetul tau.
Fii partas la patimirea tuturor, dar cu trupul tau fii departe de toate.
Nu mustra pe cineva si nu osandi nici chiar pe cei foarte rai in vietuirea lor.
Intinde haina ta peste cel ce a gresit si acopera-l. Si daca nu poti lua asupra ta greselile lui si nu poti primi certarea si rusinea in locul lui, rabda-l macar si nu-l rusina…

De nu te linistesti cu inima, linisteste-te macar cu limba.
Si daca nu poti pune randuiala in ganduri, pune randuiala macar cu trupul tau.
Si de nu poti lucra cu trupul tau, intristeaza-te macar in cugetul tau.
Si de nu poti sta la priveghere, privegheaza macar sezand pe patul tau sau chiar intins pe el. Si de nu poti posti doua zile, posteste macar pana seara. Si de nu poti pana seara, pazeste-te macar sa nu te saturi.
De nu esti curat in inima ta, fii curat macar in trupul tau.
De nu plangi in inima ta, imbraca-ti cu jale macar fata ta.
De nu poti milui, vorbeste macar ca un pacatos.
De nu esti facator de pace, fii macar neiubitor de tulburare.
De nu te poti stradui, fa-te macar in cuget netrandav.
De nu esti biruitor (asupra pacatelor), macar sa nu te mandresti fata de cei vinovati.
De nu izbutesti sa inchizi gura celui ce barfeste pe sotul tau, pazeste-te macar sa nu te faci partas in aceasta cu el.

De iubesti blandetea, ramai in pace. Si de te vei invrednici de pace, te vei bucura in toata vremea.

Cauta intelepciunea si nu aurul.
Imbraca-te in smerenie si nu in matase..
Cauta sa dobandesti pacea si nu imparatia…

Iata, frate, indemnul meu: mila sa-ti sporeasca in suflet pana cand vei simti in inima ta aceeasi mila pe care Dumnezeu o are fata de tine.

Sursa: aici

de Virgil Maxim

Mai întâi, toată gratitudinea noastră pentru strădania domnului Adrian Petringenaru, care în laborioasa sa lucrare “Imagine şi simbol la Brâncuşi”, a intuit actul fundamental al creaţiei brâncuşiene, privirea din lăuntru a operei, din Dumnezeu a Creaţiei, din pogorământul Raţiunii divine în Cuvântul Său întrupat. Poate ar fi putut spune mai mult şi mai deschis, dar la data apariţiei lucrării, chiar şi “cititul printre rânduri” constituia o primejdie şi pentru autor şi pentru editură. Şi dacă, oarecum, în parte, planul lucrării mele (Închinare) se suprapune pe planul “Imagine şi Simbol la Brâncuşi”, vina este a mea.

*

Raţiunea lucrează nu cu noţiuni, ci cu lumină. Da, cu lumini !
Cu fulgere de lumină supranaturală, ceea ce înseamnă revelaţii…

De aceea, orice judecată rostită, consecinţă a revelaţiei interioare, este un act definitiv al raţiunii, ireversibil, o sancţiune, o sentinţă de condamnare pe viaţă, pe viaţă veşnică, împotriva, întâi, a celui ce rosteşte şi n-o împlineşte şi apoi, a oricui o aude, dacă n-o respectă.

De aceea zice Iisus: “Nu Eu, ci cuvântul pe care l-aţi auzit vă va judeca”. De aici şi starea de vinovăţie pentru actul cunoştinţei pe care-l are cineva, faţă de actul cunoaşterii, adică netransformării lui în act de traire.

Pentru că acest cuvânt nu mai este o simplă noţiune de inventar la nivelul memoriei, ci o obligaţie de conştiinţă pentru experimentare, o hotărâre care are putere de viaţă şi de moarte pentru cel care a luat cunoştinţă de el.

Acest cuvânt conţine în el fulgerul iniţial al revelaţiei cu care s-a împărtăşit raţiunea creată a îngerului şi omului şi pe care raţiunea respectivă l-a îmbrăcat în haina expresiei, a cuvântului rostit, lucrând aceeaşi pogorâre ca a Dumnezeu-Cuvântului în Fiul-Omului.

Deci oricine se împărtăşeşte cu cunoştinţa adevărului, e chemat de cel ce l-a rostit (Tatăl) la comuniunea cu El, prin împlinirea lui.

Acesta este înţelesul expresiei Mântuitorului : “Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-i este dat (nu e chemat) de Tatăl Meu”.

Şi acum, aparent, o diversiune:
Două sunt păcatele fundamentale pe care Dumnezeul-Creat, omul, le-a săvârşit şi le săvârşeşte împotriva Creatorului său şi împotriva sa, excluzându-se din comuniunea cu semenii şi cu Creatorul şi ele sunt complementare: îngâmfarea (trufia) şi desfrânarea, fiecare cuprinzându-se şi spiritual şi material unul într-altul, din ele decurgând toate celelalte.

Îngâmfarea (trufia) înseamnă situarea în postura singurului care poate spune: “Eu sunt, cel ce sunt” (Iahve-Dumnezeirea), prin aceasta, necurăţia minţii, (a sufletului), fiind desăvârşită la categoria înger (duh) şi ireversibilă deci în spirit, ca unul ce nu poate trăi condiţia devenirii (căderii şi ridicării, a morţii şi învierii) spre deosebire de om, căruia această condiţie i-a fost dată ca posibilitate de salvare, plătind cu dispariţie vremelnică (moartea trupului material, apoteozând Eternitatea), învierea în trupul imaterial. De aceea, îngâmfarea te scoate din comunitatea şi comuniunea spiritelor sfinţite, prin întunecare, prin răsturnarea lui “Exist” (Sunt) în non exist (nu sunt), rămânând o conştiinţă (spirit) sancţionată prin însăşi cuvântul “Non” (nu), opus oricărui cuvânt (de fapt singurul, care le cuprinde pe toate), care se confirmă prin cunoaşterea ţi recunoaşterea Eu-lui şi a eu-lui celorlalţi (a lor, celor creaţi).

De aici şi această formidabilă exprimare a Sf. Ioan Evanghelistul: “Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe aproapele, (fratele său)”… iar Mântuitorul spune clar: “Eu în ei şi ei în Mine, pentru ca toţi să fie una în noi”… (Ev. Ioan).

De aceea păcatul acesta este groaznic pentru condiţia spirit, respectiv pentru diavol.

Căci în timp ce Iahve (Dumnezeirea) cuprinde în sine trei ipostaze” Existenţa, Enunţarea ei şi Realizarea, (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), diavolul, reducându-se la “monos”-ul (fără conştiinţa existenţei în sine, fără posibilitatea de a enunţa această existenţă şi fără realizarea prin sine a actului creaţiei), desfiinţează astfel esenţa Existenţei, dragostea, înlocuind-o cu opusul ei, ura, luptându-se de fapt împotriva propriei sale existenţe şi neputându-se totuşi desfiinţa, realizând în felul acesta iadul, tragedia neputinţei de a trăi în, şi a cuprinde în sine iubirea de alţii în lumina lui Iahve, Cel ce le are pe toate din sine, în sine şi prin sine ( a se, per se, in se).

Desfrânarea, vizibilă mai ales în trup la categoria om, (Dumnezeul-Creat) este necurăţia trupească, ascunsă în spirit în dorinţa de posesiune a creaţiei, de integrare în sine a formelor eterne prin frumuseţe divină, având ca finalitate satisfacţii instinctuale şi nu multiplicarea chipului lui Hristos în creaţie.

Desfrânarea te scoate din comunitatea şi comuniunea trupurilor sfinţite (adică din Biserică, din trupul mistic al lui Hristos, ca mădular infectat, care trebuie extirpat dacă nu se vindecă. De aceea Sf. Ap. Pavel scoate pe cel desfrânat din comunitate până la vindecare. (I Corinteni, Cap.V)

Dumnezeu desfiinţează naşterea din poftă bărbătească şi trupească prin preluarea creaturii într-o înfiere, transferând prin apă şi Duh, natura umană în condiţia naşterii din Dumnezeu şi desfiinţând astfel stăpânirea lui satan asupra creaţiei. Această naştere nouă pe care n-o pricepea Nicodim şi pe care omul, chiar după botez, o desconsideră şi o ignoră, i se face mai grea acuză pentru că în acest caz, actul desfrâului nu mai este un act inconştient ci unul conştient. Sf. Ap. Pavel pune pe Anania şi pe Safira în situaţia de a-şi rosti în spirit sancţiunea morţii definitive, pentru actul desfrâului aparent nu în trup (dar pentru satisfacţii trupeşti) şi mândria falsei lepădări de cele pământeşti ci în duhul personal şi în duhul trupului mistic al lui Hristos, în Biserică.

Pentru a preciza gravitatea acestui păcat, Sf. Ap. Pavel explică cu claritate fără echivoc: „Orice păcat pe care-i face omul este în afară de trupul său (mistic), dar cine săvârşeşte desfrâul (curvia) păcătuieşte în însuşi trupul său (mistic) (I Corinteni).

Acestea au fost un fel de paranteză pentru a putea înţelege cele ce urmează.

Pentru că acest mare monah al culturii româneşti, Brâncuşi, nu va putea fi înţeles decât cunoscându-i nu numai forţa pe care o dau cultura, talentul şi tenacitatea, ca să nu zicem ambiţia de a fi original, ci actul străduinţei spre puritate desăvârşită, spre sfinţenia şi simplitatea vieţii, conştient că harul lucrează prin cei puri.

De aceea, cine vrea să despartă opera lui Brâncuşi de Creştinism, de creştinismul românesc (şi veţi vedea de ce spun aşa), nu va înţelege nimic din creaţia lui.

Toate elementele de simbol, ancestral am putea spune, folosite de acest mare creator, se purifică şi se topesc în viziunea creştină.

Aceste elemente revelate cu anticipaţie omului, pentru a-l recunoaşte prin ele pe Cel ce le-a purtat dintru început în Sine, pe Hristos, Brâncuşi le regăseşte în arta străveche românească…

Brâncuşi nu este un creştin de paradă, nici unul de rit.

El se ridică deasupra formulelor şi formelor mărturisite, deşi se serveşte de ele. Dar face din ele idei, transfigurându-le, trecându-le în metafizic, prin înţelesul pe care-i capătă acestea în spirit, imprimând formelor linia ascendentă, sublimând parcă materia, obligând spiritul prin contemplare, să se detaşeze de materie.
Nu existenţa materială sau biologică ci spiritul ei este acela care dă sens existenţei văzute (formei receptate).

Din orice existenţă văzută (percepută de altfel prin toate simţurile noastre trupeşti şi sufleteşti) trebuie să transpară spiritul care o susţine în această stare de existenţă individuală, unică.

Odată despiritualizată, orice existenţă devine posibilă dispariţiei, morţii (procesului de degradare şi descompunere în elementele incapabile de reprezentare existenţială).

Ori, tocmai acest act îi realizează Brâncuşi:

El pune materia în situaţia de a-şi legitima existenţa prin spiritul care a informulat-o, obligând pe receptor la un act de întâlnire în metafizic, cu spiritul artistului, ascuns în mesajul obiectului creat, aşa după cum Creatorul Etern este „văzut” („întâlnit”, „cunoscut”) în creaţia Sa.

Şi această corespondenţă înt5re spirite are loc tocmai pe acest „soclu” material care devine astfel, el însuşi, purtător al nobilei atenţii şi intenţii a spiritului Creatorului Etern.

De aceea dictonul lui Brâncuşi „să creem ca Dumnezeu”, însemnează pentru el a (re)încărca materia cu sensul pe care Creatorul i-a avut ab iniţio în intenţia Sa (în Planul Său), adică de a o face nemuritoare, de a o înveşnici.

„O sculptură (orice creaţie artistică, zicem noi, extinzând gândul lui Brâncuşi) nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său ci se continuă în cer…” (în înţelesul spiritual n.n.).

„Materia se sfinţeşte sau se întinează în funcţie de intenţia cu care o atingem” va zice un părinte al pustiei (fără certitudine Sf. Antonie cel Mare, fiindcă am citat din memorie).

Aşa cum, frământând lutul şi suflând asupra lui Duh de viaţă, Dumnezeu a dat sens existenţei material-spirituale, conştiente, subiective, tot aşa artistul respectiv, Brâncuşi, „încarcă” materia (existenţele, subiect, create)cu un suflu spiritual pe care-i comunică spiritului ce le contemplă.

Orice om de cultură care caută esenţa lucrurilor se întâlneşte în final cu Dumnezeu, chiar dacă iniţial nu a dorit sau nu şi-a dat seama de acest lucru (fapt). Această întâlnire îi va fi fatală: va trebui să mărturisească Adevărul. Şi nu va mai avea niciodată linişte, absolut niciodată, până nu se va situa sub toată zidirea. (Recunoaşterea ignoranţei în condiţia cunoaşterii luciferice).

Dar atunci va fi salvat integral, prin Raţiunea divină care-i va satisface dorinţa de cunoaştere, prin Împărtăşirea cu Cuvântul Său Întrupat (întru care şi prin care sunt toate), crescând în acest act de cunoaştere pe măsura dorinţei de desăvârşire.

Boala de care suferă astăzi omenirea şi de care va suferi orice om şi orice comunitate omenească care se desparte de Biserica lui Hristos este inaniţia spirituală (Neputinţa de a împlini dragostea totală faţă de Dumnezeu şi de fraţii (aproapele) lui).

Aproape nimeni nu vrea să mai trăiască prin Adevărul Etern.
Fiecare vrea să trăiască prin „adevărul” său particular, egoist !

Un egocentrism ajuns la paroxism, la exacerbare. Dar în această postură, cei în cauză se vor întâlni cu Lucifer, căci: „Dacă nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi…” zice Mântuitorul. Iată sancţiunea fără rezervă rostită evreilor de Mântuitorul, ei care credeau că vor putea fi integraţi în fericirea eternă a lui Avraam, fără recunoaşterea, mărturisirea şi consumarea Adevărului, în însuşi trupul şi sângele Dumnezeului-Om pâinea coborâtă din Cer… şi că slujirea societăţii, invocată de foarte mulţi, fără slujirea lui Hristos, fără conducerea ei spre Dumnezeu, este o formă deghizată de mândrie luciferică : „Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zice iarăşi Iisus.

Deci orice gând, orice cuvânt, orice faptă, intenţie sau chiar gest, care nu duce, nu indică sau nu sugerează obiectul slujirii supreme – Dumnezeirea – este un act mort.

Finalitatea nu-i va integra.

iar omul trebuie să lucreze, să slujească în aşa fel încât să aibă personal conştiinţa şi să trezească în semeni conştiinţa că va fi confirmat (proiectat) de (în) Eternitatea divină, împreună cu cei ce primesc slujirea lui. Toată opera lui Brâncuşi, acest monah al culturii româneşti, este o metaforă a sufletului românesc îngenuncheat discret în templul creaţiei Dumnezeului – cel – viu.

La noi, creştinismul nu este o religie la care am aderat ca la o politică de interese, nici un sistem filosofic sau de norme morale, sau dogme însuşite scolastic, nici rit de manifestare magică sau vreo formă bogotă de credinţă…

La noi creştinismul este un stil de viaţă. (Nu spun eu pentru prima dată acest lucru).

De aceea am zis mai sus : „Creştinismul românesc”.

Un stil de viaţă inconfundabil, la care sufletul românesc (al comunităţii şi al persoanei) n-a trecut prin hotărâri administrative sau politice, nici din necesitatea de a suplini o lipsă, ci din dragostea de a comunica cu Adevărul, revelat în Cuvântul care strigă : „Veniţi la Mine”, „Eu sunt lumina lumii”!

În acest ataşament la Dumnezeire, sau mai bine zis, în această stare de comuniune cu Dumnezeu, poporul nostru s-a născut aşa cum se naşte un ou în coaja sa, sau am putea spune, o inimă în trupul său.

Poate că acest fapt s-ar putea explica, dar noi nu facem acest lucru, ci doar constatăm istoriceşte şi implicit spiritualiceşte.

Constatăm că în istoria acestui neam, orice cutremur spiritual, determinat de vreo formă de păcat existent în trupul său, i-a întors la Dumnezeul lui, nu la Dumnezeul „lumii”. Şi acesta este un fapt  care pare curios multora : consecvenţa acestui ataşament şi comuniunea rămânând nealterată faţă de forma şi fondul iniţial. Căci pentru român, fiecare neam are un Dumnezeu care nu e ca al lui sau şi al lui.

Dumnezeul românului ar putea fi dumnezeul oricărui neam sau popor, dar Dumnezeul fiecărui neam sau popor n-ar putea fi Dumnezeul lui (al românului).
De ce?
Pentru că în Dumnezeul lui, românul îi cuprinde pe toţi aşa cum sunt, necenzurându-le libertatea prin vreo constrângere văzută sau nevăzută: „Câte bordeie, atâtea obiceie!”, păstrându-şi deci aceeaşi libertate pentru sine, fără vreo constrângere, fără vreo cenzură exterioară, sau impusă de cineva chiar în numele lui Dumnezeu, afară doar de cea interioară, de cea a conştiinţei lui. Libertatea îi dă condiţia de Om. De aceea el nu va lupta niciodată pentru proprietatea pământului (socială şi naţională) despărţind-o de legea de viaţă a acestui pământ, legea românească fiind legea sinonimă cu legea creştină, iniţială, în care s-a născut şi pe care a moştenit-o nealterată. El nu se teme de cel străin ca individ, ci de spiritualitatea lui, de atitudinea lui sufletească faţă de libertatea celorlalţi.
De aceea, chiar sacerdotul oficial, pentru el, este un iniţiat şi un investit, dar nu şi un cenzor al conştiinţei lui, dacă nu se identifică cu Adevărul, în numele căruia vorbeşte. Nu se sminteşte, despărţindu-se de Adevăr, din cauza greşelilor lui omeneşti, ci lasă loc judecăţii Supremului Judecător: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!” va zice făcându-şi şi cruce.

Dar când acest iniţiat se identifică cu viaţa (sau tinde) cu Adevărul, pe care-i cunoaşte foarte bine şi el, (românul), atunci sacerdotul e un sfânt al lui Dumnezeu.

Şi nu numai el (sacerdotul), ci orice semen al său care egalează sfinţenia. Şi sfinţenia pentru român, nu trebuie decretată de vreun sobor. Aceasta este o treabă de ordin inventarietiv.

El simte această sfinţenie care i se impune ca un flux, ca o putere, din care nu poate ieşi sau peste care nu poate trece, ignorând-o!
Recunoaşterea acestei puteri a spiritului sfinţit al aproapelui său, stă într-un act tăcut de venerare interioară, a acestui chip, care s-a transfigurat în lumină.

De aceea acel chip rămâne, pentru el, Icoană ! Icoană vie, cu puteri fecundative, tainic, a tuturor puterilor lui spiritual-morale, mai întâi şi apoi bio-fizice, dorind aceeaşi înălţare, devenindu-i model sau reper în viaţă.

De aceea, (poate părea curios pentru cel ignorant în cunoaşterea sufletului românesc), pe acelaşi perete, alături de Icoana Omului-Dumnezeu şi Dumnezeului-Om şi a Maicii Lui, stau imediat sub ea icoanele lui Horia, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu, nu ca nişte tablouri pe perete sau poze frumoase, ci ca fiinţe ale aceleiaşi familii sfinte din casa lui, care a devenit astfel casa lui Dumnezeu.

(Munţii Apuseni, Bucovina, Munţii Olteniei, etc… )

Aşa încât el şi tot neamul lui de oameni, strămoşi, moşi, părinţi, sunt în Dumnezeu şi se simt în Dumnezeu, într-un act de corespondenţă vie cu cei prezenţi, permanent în timp şi spaţiu, în timpul atemporal, în spaţiul aspaţial, în Eternitate, în Veşnicul prezent dumnezeiesc.

De aici şi sentimentul şi chiar siguranţa integrării lui în creaţie, în Planul divin, ca element creat pentru Eternitate între alte elemente eterne în Dumnezeu… şi acum, puteţi privi, aş spune mai bine, puteţi contempla opera lui Brâncuşi, căci de fapt, în toată diversitatea ei aparentă, ea este una, aceea a depăşirii timpului şi spaţiului, a zborului, a înălţării, a transfigurării taborice…

Iisus a făcut tină, a uns ochii orbului şi i-a zis: “Du-te şi te spală la scăldătoarea Siloamului” (care tălmăcindu-se înseamnă trimis).

Oarecum parafrazând, Brâncuşi plămădind tina acestui pământ românesc ne unge ochii minţii, trimiţându-ne la Siloamul Târgu-Jiului: “Duceţi-vă la Târgu-Jiu şi spălaţi-vă ochii minţii, în baia contemplării ca să vedeţi nemurirea în actul recunoştinţei faţă de Dumnezeu”.

Pe acest altar, comun tuturor vetrelor româneşti – masa tăcerii – rotundă ca o pâine şi ca ţara, vorbitoare tainic pentru cei ce o înconjoară; Brâncuşi, ca un sacerdot învestit al spiritului neamului său, oficiază în numele vieţii-naşterii şi morţii-Învierea, prin liturghia dragostei de cunoaştere a Absolutului divin, spre care actul de recunoştinţă, laudă şi mulţumire se înalţă într-un zbor succesiv de generaţii suprapuse (modulele coloanei) într-o continuitate infinită.

Căci dacă în această trilogie de la Târgu-Jiu nu vedem sufletul neamului românesc în lumina recunoştinţei celor vii pentru primirea celor mutaţi la Dumnezeu ca jertfe pentru Adevărul revelat, mărturisit şi apărat de-a lungul a două mii de ani, pe acest pământ, ce altceva aţi putea vedea ?

Ar fi o blasfemie !

Dar iată-mă într-o postură care mă jenează în cuget: eu să vorbesc despre Brâncuşi ?

Brâncuşi nu are nevoie de vorbe de laudă ci de cunoaştere a sufletului său, a stărilor lui intime. Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice şi despre el şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creştini. Asta se pare că i-ar înjosi. Ca şi despre Sf. Apostol Pavel, a cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii !

Despre M. Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis.
I s-a dat cu o cărămidă în cap ! De ce ? Procesul acestei crime încă nu este pe rol. Dar va fi pus !
Ştim cu anticipaţie că Eminescu era “piatră de poticnire” a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei.

Tâlharul de pe cruce e primul creştin care moare în actul jertfei supreme, împreună cu Hristos. E primul care recunoaşte, mărturiseşte şi acceptă suferinţa ca ispăşire, transferând-o lui Hristos, şi de aceea şi primeşte răspunsul prompt: “Astăzi vei fi cu Mine în rai !”

Analizându-se opera lui Eminescu (de fapt nepublicată vreodată integral, căci altfel ar fi fost condamnat la moarte post-mortem), ni se spune nimic despre acest spirit creştin. Dar ştiţi dumneavoastră “Rugăciunea către Maica Domnului : Rugămu-ne’ndurărilor/ Luceafărului mărilor ” ? etc… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu : Rugăciunea.
Toate aceste flori, acele minuni ale creaţiei, versificate, împodobite ca nişte icoane, iradiind de lumină, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.

O să-mi răspundeţi că Rugăciunea propriu-zisă e numai una, e un accident. Nu, domnilor, e fondul de cinste spirituală, de prosternare în faţa atotputerniciei divinului, izbucnit ca o mărturisire a vieţii lui zbuciumate dornică de Absolut.

Şi aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate şi elucidate, unde comuniunea de idei şi sentimente cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, etc… îl pun pe acelaşi perete sfânt în casele românilor. Eminescu e un “drept” al neamului românesc ca şi Ştefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorinţa de a deţine funcţii politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituită în viaţa societăţii şi a celei de stat. “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor”. Căci nu a te intitula creştin, socialist, democrat sau combinaţiile acestor numiri îţi dă dreptul să deţii autoritatea în stat, ci conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducător.

Aşa după cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor capătă nişte nuanţe de încântare şi miraj, mângâind sufletul şi mintea, cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât să mângâie sufletul omenesc în noaptea acestei vieţi cu umbre dulci într-o încântare trecătoare. Căci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Aşa şi Hristos face să dispară în lumina strălucirii Lui orbitoare creaţia fantasmelor lumeşti. Dintre toate operele literare, din toată arta, nu vor rămâne şi nu vor căpăta strălucire în raza Luminii Lui, decât acelea ce-L vor fi preamărit.

De aceea, nu “Luceafărul” , nu “Trecut-au anii”, sau oricare alt poem genial îl va însoţi pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui Hristos, ci Rugăciunea.

Cu Maica Domnului, ducându-l de mână, se va înfăţişa Eminescu înaintea lui Hristos:

Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară
Din valuri ce ne bântuie
Ridică-ne, ne mântuie
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie !
Aceasta este cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Mihai Eminescu.

Dacă sufletul lui s-a entuziasmat şi s-a încântat în faţa frumuseţii creaţiei divine, aceste frumuseţi le-a cântat încântându-ne şi pe noi, ca într-o noapte de vrajă, luminat sufletul lui trezit în faţa zorilor a văzut chipul aurorei hristice şi-a alergat conştient, căzând în genunchi într-un act de contemplare şi adorare a Adevărului nedisimulat în cuvinte de vrajă artistică, ci în cuvântul umilinţei, a celei mai sincere recunoaşteri a nimicniciei noastre (sale) omeneşti.

“Înţelepţii lui Dumnezeu, făpturii n-au slujit, ci Făcătorului !” (Cântare de laudă bisericească pentru Sfinţi).

În această cântare de laudă a Maicii lui Dumnezeu şi implicit a Hristosului, Eminescu face din darul său (talentul său) şi prin acest dar, act de adoraţie a dumnezeirii.
E cel mai mare act de viaţă pe care Dumnezeul creat (omul) îl poate aduce Dumnezeirii în condiţia de pământean.
În felul acesta, el restabileşte şi ierarhia valorilor culturii.
Astăzi, veacul nostru ţine morţiş să încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorii politico-economice:
(Pofta inimii, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii”). (“D’abord la politique”). Aşa i-a zis şi Satana, Mântuitorului, pe muntele Carantaniei:
“Iată lumea şi slava ei, Ţie ţi-o voi da, dacă te vei închina mie, căci mie-mi este dat să o dau cui voiesc” (Matei – citat din memorie).
Minţea ca ţi în Eden. Şi aşa cum au murit protopărinţii noştri, aşa mor toţi în braţele lui Satan, când primesc această ofertă. Observaţi dar, că toată zbaterea individuală şi colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre materiale şi spirituale.
De ce ?
“Căutaţi MAI ÎNTÂI Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi TOATE CELELALTE se vor adăuga vouă !”.
Astăzi, chiar în spatele aparentei “fapte bune”, stă afaceristul.
Nimic nu se face pentru Hristos, adică dezinteresat.
“Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zise Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea divină, fiind străină Adevărului veşnic, este pământească, lumească, drăcească. Dumnezeu nu şi-o revendică, pentru că nu i-a fost atribuită. Un alt Dumnezeu o revendică : egoismul tău luciferic.
De aceea zicem în altă parte despre creştinismul românesc, că este un stil de viaţă. Românul când dăruieşte ceva zice: “Primeşte darul acesta şi zi: Bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte – Mulţumire lui Dumnezeu!).
De aceea, Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiţia spirituală a omului din popor şi a stilului lui de viaţă creştină.
În casa de la Ipoteşti, Eminescu trăieşte de mic condiţia de suferinţă, închinată sub candela icoanei Sfintei Fecioare: o mamă suferind, lângă o surioară paralitică şi jur împrejur, ţăranii suferind umilinţa muncii nerăsplătite pe propriul lor pământ, adunaţi duminica în genunchi în tinda bisericii, din umilinţă, mai mulţi decât în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei şi a Fiului Ei, crucificat şi înviat, supremă mângâiere în viaţa aceasta şi ultima ţintă pentru  cealaltă viaţă.
Brâncuşi s-a născut creştin, a trăit intens creştineşte şi a murit creştineşte. Uitaţi-vă la toată simplitatea ţi comportarea vieţii lui aproape schivnicească, acolo unde huzurul, luxul, petrecerea, libertinajul, erau la ele acasă, în mijlocul Parisului.
Cu atât mult această capacitate de jertfă e mai de admirat, cu cât condiţiile ispitei sunt şi ele mai mari.
Un pat de lemn masiv, un buştean drept scaun, un tuci de mămăligă cu făcăleţul lui, un blid pe o vatră care-i este şi masă, e tot mobilierul acestui nabab al spiritului românesc.
Acestei icoane i se cuvine cinstire!
Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti şi sufleteşti ai neamului românesc şi voi care loviţi acest neam sfinţit prin aceşti drepţi.
Şi sunt foarte mulţi!
La “Marea Judecată” îi veţi putea privi în ochi ?!

Coloana recunoştinţei

de Virgil Maxim

(Pomul vieţii : al individului (modulul) şi al neamului (suprapunerea modulelor cu aceleaşi caracteristici): Transfigurarea materiei, Zborul (mutarea) în transcendent).

…dar…când s-ajungem la Hotarul
dintre Pământuri şi de Ape…
numai ce vedem un stâlp de Foc
ca o vâlvătaie !…
…fără Început… fără Sfârşit…!
ca Scara din visul lui Iacov
când s-a culcat cu capul pe altar
ca pe-un ceaslov…
da… parcă era de piatră…
de fier…
văpaie până-n Cer…
ba
se făcea
ba
se desfăcea
şi
iar se-mplinea
şi
se tot’nălţa …
şi… mări… de-odată
parcă
era stâlpul nostru de nuntă
din ogradă…
sau…
ăl din hodaie…
pe care-l cioplise badea Şofron
şi zisese
că-n pădure sub el
nu mai crescuse nici o „păstaie”…
Mi-aduc aminte
cum mă rezemasem de el
şi-l îmbrăţişai
şi-l sărutam
şi mă-nchinam
şi-i jurai Puicuţei…
…da ce nu-i jurasem…
o droaie de vorbe…
dar..numai în gând
că–n fapt … nu-ndrăznisem..
…şi-o-mbrăţişai
şi-o sărutam…
şi-o sărutai
şi-o-mbrăţişam…
şi râdeam… şi plângeam…
şi plângeam şi râdeam
de ni sempreunară lacrimile pe obraz
şirag de bucurie…
Fire-ar să fie…
că nici nu mai ştiu…
a fost aşa…
sau…
aşa o să fie !…

– Măi Constandine,
(c-aşa-l chema pe ciobănaşul care-l
luasem cu mine să dea după oi)
Cine te puse, neică., pe tine,
(că parcă-n vis el le făcuse toate)
Cine te puse Neică Constandine
să izvodeşti atâtea semne minunate
de ne lasă şi cu sufletele-n fiorate ?!…

– Ia, aşa mi-a venit mie !
Şi-aşa am vrut!
Să se bucure lumea, iarăşi…
ca la început
de frumuseţile simple şi sfinte
pe care le vedea…
cu care vorbea…
şi pe care le-a pierdut
prin pietre…
prin lemne…
prin lut…!
C-aşa m-am gândit eu,
ca un dumnezeu,
la…Stână.. de mult!…
– Măi, ce Minte,
Ce inimă
şi ce Mână năstruşnică ai!…
Te-o fi hărăzit Sfântul şi pe tine
cu vre-o Cunună din Rai!…
Dar acum… hai!…
Grăbeşte să mulgem oile
că dă soarele-n strungă!
Mănâncă şi te hodineşte
că mâine
ieşim iar la Cântatul Cocoşului
cu ele la plai
şi iar luăm Visul de la cap…
Hai, Constandine, hai!
C-a zburat Măiastra,
Cu visele tale,
Cu visele noastre,
în lume şi-n Rai…
Hai, Constandine…Hai!…

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.