(Pomul vieţii : al individului (modulul) şi al neamului (suprapunerea modulelor cu aceleaşi caracteristici): Transfigurarea materiei, Zborul (mutarea) în transcendent).
…dar…când s-ajungem la Hotarul
dintre Pământuri şi de Ape…
numai ce vedem un stâlp de Foc
ca o vâlvătaie !…
…fără Început… fără Sfârşit…!
ca Scara din visul lui Iacov
când s-a culcat cu capul pe altar
ca pe-un ceaslov…
da… parcă era de piatră…
de fier…
văpaie până-n Cer…
ba
se făcea
ba
se desfăcea
şi
iar se-mplinea
şi
se tot’nălţa …
şi… mări… de-odată
parcă
era stâlpul nostru de nuntă
din ogradă…
sau…
ăl din hodaie…
pe care-l cioplise badea Şofron
şi zisese
că-n pădure sub el
nu mai crescuse nici o “păstaie”…
Mi-aduc aminte
cum mă rezemasem de el
şi-l îmbrăţişai
şi-l sărutam
şi mă-nchinam
şi-i jurai Puicuţei…
…da ce nu-i jurasem…
o droaie de vorbe…
dar..numai în gând
că–n fapt … nu-ndrăznisem..
…şi-o-mbrăţişai
şi-o sărutam…
şi-o sărutai
şi-o-mbrăţişam…
şi râdeam… şi plângeam…
şi plângeam şi râdeam
de ni sempreunară lacrimile pe obraz
şirag de bucurie…
Fire-ar să fie…
că nici nu mai ştiu…
a fost aşa…
sau…
aşa o să fie !…
- Măi Constandine,
(c-aşa-l chema pe ciobănaşul care-l
luasem cu mine să dea după oi)
Cine te puse, neică., pe tine,
(că parcă-n vis el le făcuse toate)
Cine te puse Neică Constandine
să izvodeşti atâtea semne minunate
de ne lasă şi cu sufletele-n fiorate ?!…
- Ia, aşa mi-a venit mie !
Şi-aşa am vrut!
Să se bucure lumea, iarăşi…
ca la început
de frumuseţile simple şi sfinte
pe care le vedea…
cu care vorbea…
şi pe care le-a pierdut
prin pietre…
prin lemne…
prin lut…!
C-aşa m-am gândit eu,
ca un dumnezeu,
la…Stână.. de mult!…
- Măi, ce Minte,
Ce inimă
şi ce Mână năstruşnică ai!…
Te-o fi hărăzit Sfântul şi pe tine
cu vre-o Cunună din Rai!…
Dar acum… hai!…
Grăbeşte să mulgem oile
că dă soarele-n strungă!
Mănâncă şi te hodineşte
că mâine
ieşim iar la Cântatul Cocoşului
cu ele la plai
şi iar luăm Visul de la cap…
Hai, Constandine, hai!
C-a zburat Măiastra,
Cu visele tale,
Cu visele noastre,
în lume şi-n Rai…
Hai, Constandine…Hai!…
(Poarta celor două taine: Viaţa (naşterea) şi Moartea; Condiţia reunificării în androgin, a celor două principii, masculin şi feminin (raţional şi afectiv). Creatorul îşi oglindeşte Chipul în creaţia sa pentru a şi-l reintegra într-un act de cunoaştere şi recunoaştere reciprocă, într-o infinită creştere a iubirii, multiplicată în atâtea eu-uri determinate de un Eu nedeterminat).
… şi… numai ce-aud în inimă
că mă strigă la Poartă … Nevasta!…
Dau fuga să văd…
şi când colo.. ce vis !?…
O găsesc adormită…
…ca moartă…
pusă-n Raclă… la Poartă…
Sus!
Cum pui într-o ladă-de-zestre
un talisman…,
un odor nespus!…
Şi ce frumoasă!…
Mireasă!
O “Domnişoară” aleasă!
Ca o pasăre-n zbor,
Ca un fus vrăjitor !…
Ah! O cupind…şi-o sărut… şi-o sărut…
şi-o sărut…
şi mi-o aşez lângă mine
domol…
să nu mi-o trezesc…
să n-o scol…
Ce bine ne sta
pe aceiaşi pernă-de-vis…
Amândoi!
Parcă-alergam desculţi prin trifoi…
…parcă treceam pe sub bolt2 de razahie…
…acum, parcă mergeam la Cununie
cu fluturi de-argint pe Căciulă şi iie!…
Parcă eram aşa de-o vecie!…
Şi toată lumea
Intra pe POARTĂ
Cu INIMA într-o mână
Şi cu MINTEA într-alta
ŞI IEŞEA
Rotund îngemănaţi, ca într-un sărut
şi-mbrăţişaţi în convoi,
râdea de bucurie
şi se săruta cu noi…
…şi tot mergeam înainte
şi ne-aduceam de toate aminte
de când eram copii
şi lălăiam cântece fără cuvinte
şi crestam cu briceagul nuiele
şi mânam mieluşeii cu ele …
(Roata timpului ! Constrângerea şi dilatarea timpului ! Forma fără unghiu mort ! Puterea centrifugă şi centripetă!)
Tot coborând pe Jiu cu oile
îşi revărsase curcubeul
peste plaiuri, ploile…
Şi din rădăcinile brazilor
zburară de-odată cocoşii,
pe culmile caselo,
şi-ncepură să cânte…să cânte…
de răsuna Soarele
şi toate nemuritoarele…
Mi se făcuse foame
mi se făcuse sete…
Da ce foame,
da, ce sete !…
Cu ochiii nu mă săturam văzând
cu urechile auzind
şi cu inima poftind !…
Că mă ardea pe dinlăuntru
ca de dragoste
ca de pacoste !…
Nevasta,
tot râdea de mine
că-i spun vorbe sucite
cu două şi nouă înţelesuri
fierte cu dresuri…
… şi iată că dăm într-o poiană
de-o moară!…
da.. parcă visam…
că moara…, n-o vedeam…
Dar morarul,
scosese pietrele-afară
pe iarbă
pesemne, să le frece,
să le fiarbă !…
Să făcuse din ele o masă mare
(cum are pe-acasă fiecare)
da-n locul celor trei picioare
pusese cealaltă piatră de moară
Rânduise-mprejur
şi vreo dousprăzece scăunele…
ca nişte ceaunele…
ca nişte ceasornice vechi
de-alea cu care se joacă copiii
_______
cu în
____ nisip ele
în cu
_
_
şi tot poftea drumeţii la cină !…
Mă-mbia pofta din inimă să intru
Îmi sărutai nevasta
şi-o lâsai râzând
la Poartă… afară!
Dau să m-aşez la masă
şi-mi fac cruce !…
Masa goală !
Fără lingură,
fără strachină,
fără oală…
şi… cam departe…
nu-mi venea la-ndemână …
mi-ar fi căzut mămăliga în poală…
Şedeam…
şi mă uitam…
şi mă gândeam…
şi Jiul curgea… curgea… curgea…
şi parcă nu înţelegeam
de unde-mi veneau în minte
atâtea cuvinte sucite:
“anul, ca ziua…
“veacul, ca săptămâna…
“şi-o mie de ani,
“în grămada asta de bolovani!…”
…morarul, parcă nu mai era…
parcă-l luase apa…
aşa se făcea…
…şi vatra mesei
începu să se-nvârte de-odată
cu mine…, anapoda…
Ca atunci când stai pe malul Jiului
şi te ia ameţeala
şi malul lunecă în sus
şi te duce…, te duce…
de unde vin toate câte nu-s,
de-a-ndărătelea…
…şi iată c-ai mei, toţi,
veniseră ca nişte hoţi
şi s-aşezară pe scăunele, furiş
de-i vedeam cu ochii deschişi…
şi mama, şi tata… şi fraţii…
bunica…, bunicul…,
tot neamul … şi tot satul cu ei !…
şedeau de vorbă
roată …pe dăsăgei
şi-şi aşteptau rândul la… moară !…
….. Ehei !… dar acum,
parcă se-ntoarseră scăunelele cu ei
şi-i vedeam pe dedesupt
ca-n oglinda Jiului…
şi Jiul curgea… curgea peste ei…
şi-i măcina… şi-i mesteca…
şi-i făcea
mămăligă caldă de mei
de-o mâncai cu ochii dulceaţa ei…
…şi Jiul ji(
şi mi se făcea
şi Dunăre… şi Mare…
şi Nistru … şi Tisă…
Carpaţi şi Câmpie
între patru hotare…
şi ou… şi ciocârlie…
şi peşte.. şi Narcis…
de toate … ca-n vis…
cum au fost de-o vecie !…
…dar acu… parcă da să se-ntunece..
Şi Crugul-cerului se oglindea în Jiu
de se zbăteau stelele Zodiacului
ca o morişcă de zmei zăpăciţi
că mă luase iar ameţeala…
parcă mă dusese Măiastra
pe ăl’lalt tărâm… cu sminteala!…
Cu ocazia aflării articolului despre adevărata denumire a operelor lui Constantin Brâncuşi am mai umblat prin calculator, să văd dacă mai am ceva legat de marele artist al neamului. Şi am găsit în volumul de poezii Nuntaşul Ceriuluial lui Virgil Maxim trei poezii închinate lui Constantin Brâncuşi şi operelor lui, plus un întreg articol scris despre însemnătatea creaţiei brâncuşiene pentru cultura şi spiritualitatea românească. Vă invit să le parcurgeţi şi să vă minunaţi aşa cum o fac şi eu de fiecare dată când citescc ceva scris de Virgil Maxim.
ÎNCHINARE
La Trilogia lui Brâncuşi
(“Trebuie să creem ca Dumnezeu”)
C. Brâncuşi
- Interpretând dictonul lui Brâncuşi, aceasta ar însemna a crea desăvârşit ca fond şi formă.
- Din punct de vedere al Creatorului divin, această posibilitate este fără dubiu.
- Din punct de vedere al creatorului uman, aceasta însemnează că cel care se implică în actul creaţiei, trebuie să fie un spirit purificat prin împărtăşirea luminii divine.
- Fără această cunoaştere, creaţia lui va fi doar o stea căzătoare.
Constantin Brâncuşi ?
“Fericiţi cei curaţi cu inima
că aceia vor vedea pe Dumnezeu”
(Fericirile)
Nimeni, ca păstorul, nu are ocazia să trăiască starea de curăţie aşa de simplu şi nefăţarnic.
Pentru el, toate sunt demne de contemplat, ca nişte minuni, fără posibilitatea de a le găsi un cusur. Minunea e la tot pasul în Grădina lui Dumnezeu, pe care o vede cu ochii lui, o pipăie cu mâinile lui, o calcă cu picioarele lui şi aude toate mişcările şi înţelege tot rostul creaturilor Lui. Din această pricină, miracolul nu mai este pentru el miracol, ci stare firească. El trăieşte în miracol, ca o condiţie şi stare normală a vieţii lui.
Ieşit din această condiţie materială şi spirituală, Brâncuşi nu va avea linişte, până nu se va reintegra şi va fi reintegrat în ea..
Va găsi o cale nouă : calea lepădării şi renunţării conştiente la sine şi la tot.
Dumnezeu va fi proslăvit firesc, fără declaraţii şi declamaţii, într-o rugăciune a spiritului şi a muncii spiritualizate şi spiritualizante, materia transfigurându-se în idee pură de înălţare spre Absolut, spre eternul divin.
